Se pare că toată lumea se face că nu ştie sau că a uitat faptul că Siria este o ţară inventată… şi nu sunt nici măcar o sută de ani de la această invenţie! Nu a trecut nici măcar un secol de când Omul bolnav al Europei, Imperiul Otoman, şi-a dat duhul şi puterile învingătoare şi-au împărţit teritoriile lui. Pur şi simplu s-a tras o linie pe harta şi ce a fost la Est au luat englezii, iar ce a fost la Vest au luat francezii, care s-au ales cu câteva vilaiete importante, cum ar fi cel cu capitala la Damasc, cel de la Alep, Latakia şi Beirut, plus cel locuit de druzi din sud. Deocamdată, după cum vedeţi, nici o urmă de Siria!
Nici nu avea cum să existe, neexistând nici un fel de popor sirian, ceea ce se află sub mandatul francez fiind un amestec de kurzi, arabi, turkmeni, armeni, etc. care nici din punct de vedere religios nu erau mai unitari, fiind musulmani suni - cei mai mulţi, dar şi şiiţi, druzi, alawiti - tot un fel de şiiţi - şi creştini. Evident că din amestecul ăsta, care nu avea în comun decât faptul că a stat sub caftanul otomanilor timp de patru secole, nu putea rezulta nici un popor. Şi nu a rezultat.
Spre a le fi mai uşor, francezi au reorganizat acest teritoriu în două aşa zise tari, Liban şi Siria, o organizare atât de bună încât fiecare entitate a trebuit să-şi plătească tributul ei de sânge: libanezii prin anii ‘70 şi ‘80 şi sirienii acum! Că lucrurile să fie şi mai complicate, după 1948-1949, atât Libanul cât şi Siria au primit mase mari de refugiaţi palestinieni, unii moderaţi, alţii mai radicali şi câţiva terorişti cu acte în regulă.
Dar să revenim la Siria, unde, cât timp la Damasc au fost dictatori “eficienţi”, lucrurile au fost, de bine de rău, ţinute sub control! S-a încercat crearea unei identităţi naţionale, a unei conştiinţe de ţară, a unui viitor şi ţel comun; se pare că nu s-a reuşit! Nu a trecut mult, după ce puterea a fost preluată de un dictator “amator”, şcolit pe la Londra, şi situaţia a scăpat de sub control. Cu mai mult sau mai puţin ajutor din afară, ceea ce vedem acum nu este decât o încercare a numeroaselor grupuri etnice şi religioase din Siria de a-şi găsi propriul drum, de a-şi creiona propriul viitor şi, din păcate, nu ştiu să facă asta decât cu Kalaşnikovul în mână, iar asta nu este numai vina lor.
